Să povestesc puțin despre ziua mea de azi. M-am trezit târziu dar cu o poftă de nedescris de gogoși (chiar visasem că îmi făcea mamaia). Am sunat-o pe mama și i-am zis că vin la ea sa fac gogoși iar ea m-a întrebat dacă mie nu îmi merge aragazul. Am fost sinceră și i-am zis că prefer să fac mizerie în altă bucătărie decât în a mea.
(Știți? Eu chiar nu prea gătesc. O fac extrem de rar și atunci postez pe facebook să mă laud că știu și d’astea😂. Râd eu acum, dar vorbesc serios. O singură „găteală” nu am postat. Cartofii prăjiți cu care am ars bucătăria împreună cu prietena mea, ambele având peste 30 de ani… urmează și ăia 😁)
Ajung la ai mei și încep să cer ingredientele necesare. Verificasem telefonic faptul că ele există. Lipsea doar praful de copt și zaharul pudră. M-am prezentat eu cu ele. La fața locului mai lipsea și zaharul vanilat și esenta de vanilie. M-am dus sa le cumpăr asigurându-mă, din nou, că restul listei e bifat.
Am făcut eu aluatul cum s-a putut căci mama nu are tel acasă (familie cu tradiție în ale gătitului 😂). O întreb unde e uleiul și îmi arată o sticlă care mai avea maxim 100 de mililitri de ulei. O întreb de ce nu mi-a zis ca nu are ulei și îmi zice ca de ulei nu am întrebat 😂.
– Hai că mă duc la vecina să îi cer, că eu până la magazin nu mai merg iar!
– Care vecină ?
– Nu știu. Oricare. Asta de lângă, d-na X.
– A murit acum 2 ani. Stau niște studenți acum în chirie. Nu ii știm.
– D-na Y?
– Nici nu ne mai salutăm de câțiva ani….
– Doamna de la 4?
– S-au mutat la țară. Nu știm cine sta în locul lor.
– Doamna Z, de sub noi?
– Nu ai cui să îi ceri, Ștefania. Nu mai sunt oamenii ca pe vremuri…
Când eram mai mică știu ca nu era zi în care sa nu ma duc la usa cuiva sa cer ceva, sau sa nu vina cineva la usa noastră din același motiv. Câteodată plecam sau plecau fără ceea ce cerusem dar mereu primeam ceva dulce sau doamnele care veneau în vizită stăteau la cafele cu mama.
Cerutul era un fel de pretext pentru socializare și lumea chiar socializa
Am terminat gogoșile și îi scriu prietenei mele din blocul de lângă, dacă vrea să îi aduc și ei. Îmi zice că vrea și că vrea și cu gem. Mă reped la frigider și iau borcanul cu gem făcut în casă. Mama sare ca arsă :
– Cum să te duci cu un borcan pe jumătate gol?
– Da nu mă duc cu un borcane jumătate gol ci cu unul pe jumătate plin.
– Hai mă mamă că e rușinos! Du-te și cumpără un borcan nou.
– Băi nene, e prietena mea și vrea gem să mănânce cu gogoși nu să îi facă poze sau să îl vândă!
În drumul dintre blocuri deja începusem să mă simt prost. Poate chiar ar trebui să mă duc să iau un borcan nou… Ajung la ea și primul lucru pe care îl fac este să mă scuz ca borcanul de gem nu e plin. Evident că nu îi păsa și că mi-a zis că voia gem doar să mănânce cu gogoși așa că, ăsta îi ajunge.
Părerile oamenilor ne influențează adesea. Azi m-am simțit prost în timp ce făceam un gest drăguț. Părerile despre părerile oamenilor, ne înstrăinează…
După ce am băut o cafea cu prietena mea(socializare și gogoși) m-am întors acasă la mine, unde locuiesc de 3-4 ani. Mi-am făcut ceva bun de mâncare, am mâncat, mi-am umplut cada cu tot felul de prostii feminine, m-am dezbrăcat și am lenevit în apa fierbinte ascultând niște Bach. Era cald și bine.
Am ieșit din cadă cu părul ud și doar cu halatul pufos pe mine. Tot ce mai voiam ca să închei seara bine era o cafea cu mult lapte (da,beau lapte cu cafea înainte să dorm). M-am dus în bucătărie și am realizat că nu mai am cafea!!! Nici prin cap nu îmi trecea să mă îmbrac, să mă usuc și să ies în frig ca să îmi cumpăr. Tot ce îmi doream era o vecină 😂. Era ora 8 așa că am zis să îmi încerc norocul. Nu știu pe nimeni în bloc deși la cât de sociabilă sunt e greu să nu mă știe lumea 😂.
Mă duc la usa din diagonala apartamentului meu. Bat la ușă, aud pașii, văd cu cineva se uită pe vizor și apoi nimic… Nu mă las eu așa ușor! Încerc și la ușa de lângă. Se auzea televizorul. Scena se repetă. Cineva se uită pe vizor iar eu încep să vorbesc.
– Bună seara! Sunt vecina de la apartamentul 100.
Din spatele ușii aud vocea unei doamne care mă întreabă ce s-a întâmplat. Am 40 de kg și sunt în halat dar,, dânsa nu deschide ușa considerându-mă periculoasă, bănuiesc.
– Voiam să vă cer 2 lingurițe de cafea…
– Nu am. Îmi pare rău. – a fost tot răspunsul din spatele ușii.
În contextul acesta, mama avea dreptate. Nu mai sunt oamenii ca pe vremuri. În contextul ăsta eu sunt ciudata!
M-am gândit să încerc și la vecina de vis-a-vis de apartamentul meu dar mi-am amintit cât de jenata a fost când eu ieșeam din casă și ea ii deschisese fetitei sale ușa. Avea peruca nu foarte bine aranjată și astfel și-a dat seama că voi știi că se luptă cu cancerul. S-a jenat ca și când ar fi ceva rușinos sau ca s-o când ar vrea vreo vină și ar urma să fie judecată.
Pe vremuri când cuiva ii era rău, vecinii îi erau aproape. Erau ca o familie extinsă. Când vecina mea de la 7 s-a internat, mama și alte 2 vecine făceau cu rândul la spital. Acum, mă uitam la femeia din fața mea cum nu știe cum să închidă mai repede ușa pentru a fi ea cu durerea ei, între 4 pereți. Aș fi vrut să îi spun că va fi bine dar pentru ea eram doar o străină… Chiar dacă, ea, pentru mine, este o vecină.
Pe vreumuri, dacă duceam legume de la țară vecinilor mei, aceștia se bucurau. Acum, doar se simt jigniți că le dau ca i-aș bănui că nu au bani de mâncare(nu fabulez, chiar mi s-a întâmplat sa fiu întrebata cum îmi permit să vin cu plasa cu legume la ușa cuiva). În anii 90 oamenii erau mai oameni cu ceilalți oameni. În prezent, oamenii sunt niste creaturi sociabile doar în spatele unor ecrane.
Anul trecut s-a aruncat de pe bloc vecinul nostru de la etajul 1. Locuia cu noi în bloc de vreo 20 de ani și când m-au sunat ai mei să îmi spună că a murit săracul om, nu știau cum îl cheamă. L-am rugat pe tata să afle căci aș vrea să îi aprind o lumânare. Tata e cel mai mare băgător în seamă și totuși nu a aflat. Nimeni din bloc nu știa cum se numește vecinul nostru mort…
Am scris toată povestea asta lungă fără sa beau un strop de cafea pentru că mă aflu in zilele noastre și nu am vecini.
Îmi e al dracului de dor de anii ’90. Si nu, nu pentru că eram copil atunci, ci pentru că erau mai mulți oameni atunci…
De fapt, forma asta de socializare acoperea niste lipsuri: faptul ca nu aveai magazine deschise chiar tot timpul ori daca erau, rafturile lor erau goale.
In esenta, tu esti nostalgica dupa o forma de socializare si de umanitate. Recunosc, si eu sunt partial. Dar am puterea sa recunosc ca nu sunt nostalgic dupa lipsuri si-n comoditatea mea iubesc magazinul deschis non-stop ori micutul mega imaj de la care pot lua zilnic pana la 12 noaptea tot ce am nevoie.
Da, lumea era altfel, pentru că așa se obișnuia. Astăzi, pur și simplu a dispărut acea obișnuință. Doar că s-a transformat într-o ciudățenie, probabil. Păcat.
Dupa parerea mea, anii 90 au fost cei mai frumosi. Erau anii de tranzitie de la mai nimic la tot ce-ti poti imagina si nu-ti poti cumpara. Anii cu tentatii. Erau anii in care toti, cu cheia legata la gât, ieseam afara in spatele blocului si ne jucam, alergam pana veneau parintii de la munca…fara atentii suplimentare. Noi am invatat sa ne purtam singuri de grija, iar parintii aveau incredere in noi si stiau ca ne gasesc mereu pe langa casa. Sunt anii aia in care toata lumea mergea la padure si se simtea bine fara sa duduie manelele din zece parti. Bine, nici nu prea avea lumea la vremea aceea cunostinte prea multe in domeniul car-audio. Prima data am vazut un subwoofer pe dacie prin 96-97. Aveau ai mei un prieten de familie f.bun care era „vaporean”. Tin minte si acum la vremea aia cum rupea Jessica Jay – Casablanca si T.O.F – Funk it up :)) Tot in anii aia am vazut si nuca de cocos si nu intelegeam nimic :)). Eu fiind obisnuit sa vad portocale numai de craciun. Iti dai seama. Nu mai tin minte exact anul in care s-a deschis McDonalds in Galati, dar la vremea aceea locuiam in Tulcea iar diriginta ne-a organizat o excursie la McDonalds… Nu-ti poti imagina cat de fericiti eram atunci toti copiii pt mai nimic. Zici ca am fost in Caraibe :)). Deja la bloc toti stiau ca am fost la Mec si-mi puneau fel de fel de intrebari. Mai tineti minte combinatiile de pe MirC ? Asl pls :))) si de multe ori iesea nasol :))) nfs la sala de calculatoare. Cu banii de la colind mergeam cu prietenii si plateam over night doar ca sa ne jucam Quick 2 in retea si sa stam pe MirC. Dap… Vremuri frumoase. Noi stiam sa apreciem putinul care-l aveam.
https://youtu.be/HWjCStB6k4o