Ieri m-am oprit să cumpăr flori de la Piaţa Veteranilor. Mi-a sărit în ochi un buchet violet cu roz şi înainte să apuc să întreb preţul, o doamnă pe la 30 şi ceva de ani m-a înştiinţat cât costă cele două categorii de buchete pe care le are deja făcute:
– Trandafirii 50 şi restul 25.
– Mulţumesc, îl vreau pe acesta! – și îi indic buchetul fără trandafiri.
– Sigur, face 30.
– Doamnă, abia aţi terminat de spus că trandafirii sunt 50 şi restul 25. De unde 30?
– Nu, nu am spus aşa. Am spus 30. Nu aveam cum!
De pe scaunul de lângă flori, un puşti de vreo 6 ani, blond şi cu nişte ochi albaştri ca cerul, sare şi spune:
– Ai spus 25. Am auzit şi eu!
Doamna se înfurie şi îi aruncă o privire extrem de răutăcioasă copilului. Îi explică încă o dată şi lui că ea a spus 30, făcându-i semn din ochi să îşi ţină gura. Copilul tace. Nu zice nici ca ea, nici ca mine.
Doamna se întoarce spre mine şi continuă:
– Poate am spus că ficusul e 25.
Eu, încă şocată de reacţia vis-a-vis de copil îi spun:
– Doamnă, vă rog, nu-l forţaţi să mintă pentru 5 lei. E mic. Are 6 ani. Valorează mult mai mult de 5 lei ceea ce învaţa el acum. E tare păcat!
Simte din tonul vocii ca sunt sinceră şi că nu pentru cei 5 lei mă tocmesc. Îi văd cumva ruşinea pe chip, apoi spune:
– Bine, vi-l dau la 25!
Scot 50 de lei şi puştiul se oferă să se ducă să îi schimbe. căci doamna nu avea rest. Se întoarce într-un suflet, îmi dă mie mai întâi banii şi îmi număra el restul, asigurându-se că primesc 25 de lei înapoi. Să nu cumva să primesc mai puţin apoi, restul i-l dă ei. Îi întind lui 5 lei şi îi mulţumesc. Puştiul sare, exclamând:
– Sunt ai mei! Am făcut ce trebuie! Sunt aşa fericit!
Doamna se uită se spre el şi în timp ce plec o aud spunându-i:
– Da, sunt ai tăi! Chiar ai făcut ce trebuie!
Glasul îi e trist atunci când îşi recunoaşte greşeala, dar zâmbeşte, ştie că şi ea a făcut ce trebuie spunând asta!